Cine l-a creat pe Dumnezeu?

Cine l-a creat pe Dumnezeu? Nimeni. El nu a fost creat. El exista dintotdeauna. Doar lucrurile care au un inceput - cum ar fi lumea - au nevoie de un creator. Dumnezeu nu a avut un inceput, prin urmare nu a avut nevoie sa fie creat.
În mod tradițional, cei mai mulți atei care neagă existența lui Dumnezeu cred că Universul nu a fost creat, el existând pur și simplu, dintotdeauna. În sprijinul acestei credințe ei fac referire la legea întâi a termodinamicii: „Energia nu poate fi creată și nu poate fi distrusă“, subliniază ei. Există însă mai multe lucruri care trebuie punctate în formularea unui răspuns.
În primul rând, acest mod de enunțare a legii întâi nu este științific. Un asemenea mod de a pune problema constituie mai degrabă, o aserțiune filosofică. Știința se bayeayă pe observație, dar în acest caz, dovezile bazate pe observație care să sprijine afirmațiile dogmatice „poate“ și „nu poate fi“ din aserțiunea de mai sus, lipsesc. De fapt ea ar trebui să sune cam așa: „Atât cât putem observa, cantitatea de energie actuală din Univers rămâne constantă“. Și anume, nimeni nu poate spune că a observat energie actuală nouă începând sau încetând să existe. O dată ce prima lege a termodinamicii este înțeleasă corect, descoperim că ea nu afirmă că Universul este etern sau că nu a avut un început. Atât cât depinde de legea întâi, energia se poate să fi fost creată sau se poate să nu fi fost creată. Legea nu afirmă decât că, dacă energia a fost într-adevăr creată, cantitatea efectivă de energie care a fost creată a rămas constantă de atunci încoace.
Mai mult decât atât, să presupunem de dragul discuției, că energia - întreg universul de energie pe care-l numim Cosmos - nu a fost creată, așa cum mulți atei au afirmat în mod constant. Dacă așa stau lucrurile, este lipsit de sens să întrebi cine a creat Universul. Dacă energia este eternă și necreată, bineînțeles că nimeni nu a creat-o. Ea a existat dintotdeauna. Cu toate acestea, dacă este lipsit de sens să întrebi „Cine a creat Universul?“, de vreme ce acesta a existat dintotdeauna, atunci este la fel de absurd să întrebi „Cine l-a creat pe Dumnezeu?“, de vreme ce și El există dintotdeauna.
Dacă universul nu este etern, el are nevoie de o cauză. Pe de altă parte, dacă nu are un început, nu are nevoie de o cauză a începutului său. Tot așa, dacă există un Dumnezeu fără început, este absurd să întrebi „Cine L-a creat pe Dumnezeu?“ A întreba „Cine a creat necreatul?“ sau „Cine L-a făcut pe Cel nefăcut?“ înseamnă a comite o greșeală categorială. E ca și cum ai întreba „Unde este soția burlacului?“

De ce nu este posibil ca lumea să fi existat dintotdeauna?

Creștinii cred, în mod firesc, că Dumnezeu există, de vreme ce lumea a avut un început, iar toate lucrurile care au un început au fost începute de cineva. Însă întrebarea dificilă la care trebuie să dăm un răspuns este: De unde știm că lumea a avut un început? Poate că ea a existat dintotdeauna.
Cunoscutul agnostic Bertrand Russell a enunțat următoarea dilemă: lumea ori a avut ori nu a avut un început. Dacă nu a avut, nu are nevoie de o cauză (Dumnezeu). Dacă a avut, ne putem întreba: Cine L-a cauzat pe Dumnezeu?. În oricare dintre posibilități nu rezultă o primă cauză necauzată (Dumnezeu).
Răspunsul la această întrebare dificilă este că ea însăși presupune o altă întrebare lipsită de sens: Cine L/a creat pe Dumnezeu? Cu alte cuvinte, ea presupune în mod greșit că „totul are o cauză“ când, de fapt, ceea ce se afirmă este că „tot ceea ce a avut un început are o cauză“. Aceasta e o cu totul altă chestiune. Desigur că tot ce a avut un început a avut pe cineva care să înceapă totul. Din nimic nu poate ieși nimic. Așadar Dumnezeu nu are nevoie de o cauză, fiindcă El nu a avut un început.
Așa stând lucrurile, nu trebuie decât să demonstrăm că Universul a a vut un început, că el trebuia să aibă o cauză (adică Dumnezeu). Voi prezenta două argumente puternice în sprijinul tezei potrivit cărei Universul a avut un început. Unul dintre argumente provine din știință - a doua lege a termodinamicii, iar al doilea din filosofie, și anume, imposibilitatea unui număr infinit de momente.
Potrivit celei de a doua lege a termodinamicii, Universul își epuizează resursele de energie consumabilă (Bineînțeles, cantitatea efectivă de energie rămâne constantă, doar cantitatea consumabilă se împuținează). Dar dacă Universul se îndreaptă către un sfțrșit, el nu poate fi etern. Dacă n-ar fi așa, el s-ar fi sfârșit deja. Deși niciodată nu poți epuiza o cantitate nelimitată de energie, nu e nevoie de energie pentru e epuiza o cantitate limitată de energie. Prin urmare, Universul trebuie să fi avut vreun început. Spre exemplu, un ceas vechi care rămâne tot mai în urmă și care trebuie tras mereu nu ar rămâne în urmă dacă nu ar fi fost mai întâi tras. Pe scurt, Universul a avut un început iar orice lucru care are un început are și o cauză inițială. Prin urmare, Universul trebuie să aibă pe cineva care să îl fi cauzat.
Unii au speculat afirmând că Universul se epuizează și revine la condițiile inițiale de la sine. Însă această poziție nu este nimic atceva decât pură speculație lipsită de orice fel de dovezi reale. Mai mult decât atât, aceasta este contrară legii întâi a termodinamicii, deoarece chiar dacă Universul ar tinde să revină la condițiile inițiale, ca o minge care ar sălta invers, tot s-ar opri treptat. Pur și simplu lipsesc orice fel de dovezi bazate pe observație care să sprijine ideea că Universul revine la condițiile esențiale de la sine. Chiar și astronomii agnostici, precum Robert Jastrow, au afirmat acest lucru: „O dată ce hidrogenul din interiorul stelei a ars și a fost trasnformat în elemente de o greutate mai mare, el nu poate fi readus la starea sa inițială.“ Așadar, „minut după minut și an după an, în vreme ce hidrogenul se epuizează în interiorul stelelor, cantitatea de hidrogen se reduce din ce în ce mai mult“.
Dacă întrega cantitate de energie actuală rîmâne la fel, dar Universul își epuizează treptat energia consumabilă, este clar că nu a avut niciodată o cantitate infinită de energie - fiindcă o cantitate infinită de energie nu poate fi epuizată niciodată. Aceasta înseamnă că Universul nu se poate să fi existat veșnic în trecut. Trebuie să fi avut un început. Sau, cu alte cuvinte, potrivit celei de-a doua legi, din moment ce Universul devine din ce în ce mai dezordonat, el nu poate fi etern. Altfel, Universul ar fi deja total lipsit de ordine, dar știm că el nu este așa, ceea ce înseamnă că el a avut un început - și încă unul foarte ordonat.
Un alt argument în sprijinul ideii că Universul a avut un început - și deci pe cineva care să îl înceapă - vine din filosofie. Potrivit acestui argument, nu se poate să existe un număr infinit de momente în trecut, fiindcă dacă așa ceva ar fi posibil, ceea ce numim „astăzi“ nici nu ar fi existat (dar „astăzi“ există). Și aceasta fiindcă, prin definiție, un infinit nu poate fi parcurs - el nu are sfârșit sau început. Însă, din moment ce momentele până la momentul de acum au fost parcurse - adică am ajuns ziua de azi - rezultă că există un număr finit (limitat) de momente înaintea celui de acum. Prin urmare timpul a avut un început. Dar dacă universul spațio-temporal qa a vut un început, existența sa trebuie să fi fost cauzată. Cauza tuturor lucrurilor care există este Dumnezeu. Dumnezeu există.
Până și marele sceptic David Hume a acceptat ambele premise ale acestui argument în favoarea lui Dumnezeu. mai mult decât atât, Hume însuși, nu a negat niciodată că lucrurile au o cauză a existenței lor. Iată ce a spus de fapt: „Nu am susținut nicicând o afirmație atât de absurdă potrivit căreia ceva poate să existe fără o anumită cauză“. El a afirmat de asemenea, că e absurd să crezi că există un număr infinit de momente: „Lumea temporală a avut un început. Un număr infinit de unități reale de timp, scurgându-se și epuizându-se unele după altele, este o contradicție atât de evidentă încât niciun om a cărui judecată nu este coruptă, ci dimpotrivă, argumentată de către științe, nu o poate accepta.“
Acum, dacă ambele premise sunt adevărate, rezultă că trebuie să existe un creator al Universului spațio-temporal pe care îl numim Cosmos - și anume Dumnezeu.

Cum poate Dumnezeu să creeze ceva din nimic?

Dacă doar Dumnezeu a existat înainte de crearea lumii, Universul a luat ființă din nimic. Însă nu e oare absurd să afirmi că ceva a luat ființă din nimic? Este absurd că susții că nimicul a cauzat ceva fiindcă nimicul nu există și deci nu are nicio putere să facă ceva. Nu este însă absurd să spui că cineva (adică Dumnezeu) a adus Universul în ființă din neființă. Nimicul nu poate face ceva dar cineva, adică Dumnezeu, poate crea ceva din nimic.
Mai mult decât atât, dacă Universul a avut un început, a fost o vreme când Universul nu a existat și, la un moment dat, a început să existe - după ce Dumnezeu l-a creat. La aceasta se referă expresia creație din nimic (latină: ex nihilo). Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a luat o mână de nimic și a creat cea din el, ca și cum nimicul ar fi ceva din care El să fi creat lumea. Doar Dumnezeu a existat dintotdeauna, nimic altceva. Apoi Dumnezeu a adus în ființă ceva ce nu existase până atunci.
Sau, cu alte cuvinte, creație „din nimic“ înseamnă pur și simplu că Dumnezeu nu a creat ceva ce să fi existat deja o dată cu El, ca în anumite forme de dualism, în care există două substanțe eterne de entități. Aceasta ar fi de fapt creație „ex materia“ și anume, creație dintr-un material preexistent, în afară de Dumnezeu. Concepția aceasta i-a aparținut filosofului grec Platon.
Dumnezeu nu a creat lumea nici din Sine Însuși (adică „ex Deo“). Și anume, Dumnezeu nu a luat o parte din El Însuși din care să creeze lumea. De fapt, Dumnezeul creștinismului ortodox nu are părți. El este unic, unitar și absolut întreg. Prin urmare e imposibil ca Dumnezeu să fi luat o parte din El Însuși din care să creeze lumea. Dumnezeu este infinit, pe când lumea este finită. O cantitate cât de mare de lucruri finite nu poate da nicicând un infinit, fiindcă oricât de multe părți sau bucăți ar putea avea cineva, întotdeauna vor putea fi și mai multe. Însă nu poate exista ceva mai mult decât infinitul. Prin urmare, oricât ar fi de mare numărul de părți, el nu ar putea compune vreodată un infinit. Deci Dumnezeu nu se poate să fi creat lumea dintr-o parte din El Însuși (adică „ex materia“).
Lumea a fost creată de Dumnezeu, nu din Dumnezeu. El a fost cauza, dar nu și substanța ei. Lumea a venit în ființă prin Dumnezeu, însă ea nu a fost creată din El. Cu toate acestea, dacă lumea nu a fost creată din Dumnezeu (ex Deo) sau din altceva (ex materia), ea trebuie să fi fost creată din nimic (ex nihilo). Nu există alternativă. Dumnezeu a creat ceva ce nu a existat înainte ca El să creeze.
Înainte de a fi creată lumea nu a „existat“ decât în mintea lui Dumnezeu. Întocmai cum un pictor are o idee în minte despre tabloul său înainte de a-l picta, tot așa Dumnezeu a avut ideea despre lume înainte de a o crea. În acest sens, lumea a preexistat în mintea lui Dumnezeu ca idee, înainte ca El să o aducă în ființă.

Ce făcea Dumnezeu înainte să creeze lumea?

O altă întrebare dificilă care se pune adesea este: Ce făcea Dumnezeu cu tot timpul pe care îl avea la dispoziție înainte de a crea lumea? Cunoscutul teolog creștin din secolul al V-lea, Augustin, a dat două răspunsuri la această întrebare, unul hazliu și unul serios. Primul a fost acela că Dumnezeu își petrecea timpul pregătind iadul pentru oamenii care pun astfel de întrebări. Însă răspunsul său serios a fost că Dumnezeu nu avea timp la dispoziție fiindcă timpul nu a existat înainte ca el să fi fostcreat. Timpul a început o dată cu creația. Timpul nu a existat înainte de creație. Lumea nu a început printr-o creație în timp ci printr-o creație a timpului. Dar, vă veți întreba poate, dacă nu a existat timp înainte de creație, ce a existat totuși? Răspunsul este: veșnicia! Dumnezeu este veșnic, așa că singurul lucru anterior creării timpului a fost veșnicia.
Mai mult decât atât, întrebarea presupune că o ființă infinit de perfectă precum Dumnezeu poate să se plictisească. Plictiseala însă, este un semn al imperfecțiunii și al neîmplinirii. Dar Dumnezeu este perfect și perfect împlinit. Prin urmare nu se poate ca Dumnezeu să se plictisească, chiar dacă ar dispune de mult, mult timp. O minte infinit de creativă poate întotdeauna găsi ceva de făcut. Doar mințile finite care rămân în pană de idei se pot plictisi.